Trimite e-mail | Printeaza
Social
24.11.2009

CtEDO a pronunţat hotărârile Ipteh SA şi alţii c. Moldovei şi Flux c. Moldovei

La 24 noiembrie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunţat hotărârile Ipteh SA şi alţii c. Moldovei (cererea nr. 35367/08) şi Flux (nr. 7) c. Moldovei (cererea nr. 25367/05).

* * *

În cauza Ipteh SA şi alţii c. Moldovei, reclamanţii sunt compania Ipteh SA, cu sediul în Chişinău („primul reclamant"); Worldway Limited („cel de-al doilea reclamant"), o companie cu sediul în Regatul Unit care deţine 35.29% din acţiuni ale primului reclamant; Kapital Invest SA („cel de-al treilea reclamant"), o companie cu sediul în România care deţine 49.63% din acţiuni ale primului reclamant şi Ion RUSU („cel de-al patrulea reclamant"), cetăţean român, deţinător a 11.72% din acţiuni ale primului reclamant.

La sfârşitul anilor 1990, Ipteh S.A. şi o terţă companie, I., erau proprietarii unei clădiri cu şase etaje care se află pe bulevardul central al municipiului Chişinău („clădirea"). Ambele companii se aflau în proprietatea statului şi unica lor proprietate consista în diferite părţi din clădire. În 1999, statul a decis să privatizeze companiile şi a vândut acţiunile lor unei companii private numite U. În 1999 şi 2001, noul proprietar a transferat toate părţile clădirii primului reclamant.

În 2000, fostul director al companiilor a contestat privatizarea în instanţele judecătoreşti. Cererea acestuia a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă a Judecătoriei Economice a Republicii Moldova din 11 iulie 2000, instanţele de judecată constatând că privatizarea a fost legală în toate privinţele.

În iulie 2001, cel de-al patrulea reclamant a cumpărat 141,772 acţiuni ale primului reclamant. În august 2001, cel de-al doilea reclamant a cumpărat restul acţiunilor ale primului reclamant. În august 2006, primul reclamant a emis 510,000 noi acţiuni şi le-a vândut celui de-al treilea reclamant.

În 2002, în urma unei cereri a Primului ministru de a verifica legalitatea privatizării, Procuratura Generală a răspuns că privatizarea a fost efectuată în strictă conformitate cu legea şi că aceasta a fost verificată în cadrul procedurilor judiciare care s-au finalizat cu hotărârea definitivă din 11 iulie 2000.

În 2003, în urma cererii preşedintelui Moldovei privind posibilitatea de contestare în instanţa de judecată a privatizării, Procurorul General l-a informat pe preşedintele V. Voronin că tranzacţia a fost legală şi că, după adoptarea noului Cod de procedură civilă din 12 iunie 2003, era imposibil de a contesta hotărârea definitivă din 11 iulie 2000.

La 19 aprilie 2007, Procuratura Generală a iniţiat proceduri judiciare din numele statului, prin care a contestat legalitatea privatizării din 1999 a primului reclamant şi a companiei I. pe motiv că preţul oferit şi cerut pentru acţiunile lor a fost prea mic şi că nu au fost respectate anumite prevederi. În urma pretinsei privatizări ilegale, Procuratura Generală a cerut, de asemenea, anularea transferurilor efectuate ulterior şi a emiterii de noi acţiuni, prin care cel de-al doilea, al treilea şi al patrulea reclamanţi au devenit acţionari ai primului reclamant. Procurorul General s-a bazat pe prevederile art. 50 al Codului civil.

Reclamanţii nu au recunoscut acţiunea şi au argumentat, inter alia, că ea era depusă cu omiterea termenului de prescripţie. Ei au indicat că faptul că Procurorul General era exonerat de obligaţia de a respecta termenul de prescripţie de 3 ani în privinţa cererilor înaintate în interesele statului, după cum prevedea art. 86 al Codului civil vechi, era contrar principiului securităţii juridice şi. s-au referit la cauza Dacia SRL c. Moldovei (cererea nr. 3052/04, hotărâre din 18 martie 2008). Ei au mai susţinut că legalitatea privatizării a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească definitivă din 11 iulie 2000 care avea putere de res judicata. De asemenea, ei au recuzat preşedintele completului de judecată şi au motivat că în procedurile care s-au finalizat cu hotărârea definitivă din 11 iulie 2000, cererea lor de recuzare a fost acceptată pe aceleaşi temeiuri. Totuşi, cererea de recuzare a fost respinsă.

La 10 iunie 2008, Judecătoria Economică de circumscripţie Chişinău a admis acţiunea Procuraturii Generale în absenţa celui de-al treilea şi al patrulea reclamanţi, care nu au fost citaţi, respingând argumentele reclamanţilor.

Reclamanţii au depus o cerere de recurs pe motive asemănătoare celor prezentate în primă instanţă. De asemenea, ei s-au plâns de faptul că nu toţi dintre ei au avut posibilitatea de a lua parte în proceduri şi că judecătorul a fost imparţial.

La 28 august 2008, Curtea Supremă a Justiţie a examinat recursul reclamanţilor. Pe parcursul şedinţei de judecată, reclamanţii au recuzat din nou unul din judecătorii care făcea parte din completul de judecată şi şi-au exprimat îngrijorarea în privinţa modului de compunere a completului de judecată de către preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, judecătorul I.M. În aceeaşi zi, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamanţilor şi a menţinut hotărârea primei instanţe. Instanţa a fost de acord cu obiecţia reclamanţilor privind art. 86 al Codului civil vechi, însă a considerat că, deoarece cererea a fost depusă de Procuratură după intrarea în vigoare a noului Cod civil, trebuie să se aplice Codul civil nou. Curtea Supremă de Justiţie a considerat că, deoarece cererea Procuraturii viza declararea nulităţii absolute a privatizării, potrivit art. 217 al Codului civil, acţiunea nu era prescriptibilă, şi a respins celelalte argumente ale reclamanţilor.

La 3 octombrie 2008, Guvernul a decis să privatizeze clădirea din nou şi, potrivit reclamanţilor, licitaţia privind vânzarea clădirii urma să aibă loc la 5 noiembrie 2008. Se pare că clădirea nu a fost vândută şi Curtea nu dispune de informaţii referitor la desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.

Reclamanţii s-au plâns de faptul că procedurile au fost inechitabile şi contrare art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil). De asemenea, reclamanţii au susţinut că dreptul lor la respectarea proprietăţii garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii) a fost violat ca rezultat al inechităţii procedurilor civile.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO, în urma admiterii, cu încălcarea principiului securităţii juridice, a cererii Procurorului General privind anularea privatizării. Curtea a notat că termenul limită de contestare a privatizării din 1999, prevăzut de Codul civil în vigoare la momentul privatizării, a expirat în 2002. Aceasta a fost confirmat indirect de către Curtea Supremă de Justiţie care a acceptat obiecţia reclamanţilor privind art. 86 al Codului civil vechi. Totuşi, Curtea Supremă de Justiţie a ales să aplice prevederile noului Cod civil, care a intrat în vigoare în 2003, aproximativ peste un an după ce termenul limită a expirat, în loc să respingă cererea potrivit prevederilor Codului civil vechi.

Curtea nu contestă puterea statului de a adopta o nouă legislaţie privind termenele limită în procedurile civile. Totuşi, aceasta nu înseamnă, după cum argumentează Guvernul, că aplicarea noilor reguli care duc la perturbarea situaţiilor legale ce au rămas definitive, datorită aplicării prescripţiei, înainte de adoptarea legislaţiei noi, poate fi compatibilă cu Convenţia. Daca s-ar admite contrariul, am admite că statul poate să nu ia în consideraţie orice termen limită şi să conteste o situaţie legală definitivă doar prin folosirea puterii sale de a adopta o nouă legislaţie după expirarea termenului-limită respectiv. Curtea a notat că această concluzie este consistentă cu art. 6 al noului Cod civil care prevede că el nu poate avea efect retroactiv şi că nu „modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior".

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Curtea a menţionat că admiterea cererii Procurorului General a constituit o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantului la protecţia proprietăţii, deoarece nu a fost respectată o balanţă echitabilă şi reclamanţii au suportat şi suportă o sarcină excesivă, iar instanţele naţionale nu au justificat această ingerinţă.

Curtea a rezervat chestiunea aplicării art. 41 CEDO pentru o hotărâre separată.

În faţa Curţii, reclamanţii au fost reprezentaţi de către Janeta HANGANU, avocat din Chişinău.

* * *

În cauza Flux (nr. 7) c. Moldovei, reclamantul, ziarul Flux, a publicat la 9 aprilie 2004 un articol întitulat „Încă patru comunişti s-au pricopsit cu case din banii noştri". În acest articol, ziarul se referea la faptul că un depozit al Parlamentului a fost transformat în patru apartamente, în care reparaţia era aproape finisată, după cum a constatat jurnalistul care a vizitat apartamentele. Înainte de apariţia acestui articol, Vlad Cubreacov, deputat în Parlament a solicitat acces la informaţia privind modul în care deputaţii din cele patru parlamente alese de la declararea independenţei au primit locuinţe, însă nu a primit niciun răspuns.

Articolul conţinea, printre altele, următorul pasaj: „Potrivit unor surse din Parlament, care au solicitat anonimatul, printre viitorii proprietari ai respectivelor apartamente se numără preşedintele grupului parlamentar al Partidului Comuniştilor, Victor Stepaniuc, şeful aparatului Parlamentului, Corneliu Gurin, şi preşedintele raionului Floreşti, ex-deputatul comunist Mihai Rusu".

În articol se menţiona că ziarul a încercat să-i contacteze pe Victor Stepaniuc, pe preşedintele parlamentului şi alte persoane care ar fi putut oferi informaţii, dar fără succes. Dl Ştefan Secăreanu, deputat, a informat ziarul că Corneliu Gurin şi Mihail Camerzan, deputat, i-au spus că Parlamentul a plătit pentru acele apartamente. Articolul a mai descris eforturile dlui Secăreanu de a afla cui vor fi repartizate acele apartamente, care au eşuat. În final, articolul s-a referit la încercarea dlui Cubreacov în 2002 de a obţine informaţie similară şi cuprindea 2 fotografii ale apartamentelor.

La 5 mai 2004, Victor Stepaniuc a înaintat o acţiune judiciară civilă împotriva ziarului, prin care pretindea că pasajul menţionat mai sus leza onoarea şi demnitatea, solicitând dezminţirea acestuia şi compensaţii morale pentru defăimarea sa.

Ziarul reclamant a argumentat că el a publicat opinia terţilor părţi privind o chestiune de interes general, opinii sub care el nu a subscris. El s-a referit la încercările de a verifica informaţia, telefonându-l pe Victor Stepaniuc şi pe alţi oficiali, precum şi refuzul conducerii Parlamentului de a face publică informaţia privind proprietarii apartamentului. El a mai notat că Victor Stepaniuc a iniţiat 15 acţiuni împotriva ziarului, demonstrând lipsa de toleranţă şi criticism, în pofida rolului său de politician.

La 7 iunie 2004, Judecătoria Buiucani a admis integral cererea de chemare în judecată, constatând că pasajul relevant nu corespundea realităţii şi era defăimător. Instanţa a obligat ziarul să plătească dlui Stepaniuc MDL 30,000 (EUR 2,046 la acea dată), precum şi să publice o dezminţire.

În cererea de apel, ziarul Flux s-a bazat pe argumente similare celor formulate anterior. Totodată, el a depus cerere de recuzare a judecătorului C., care era responsabil de caz la Curtea de Apel Chişinău, pe motiv că acesta din urmă examinase deja cauze iniţiate de către politicieni sau figuri publice împotriva ziarului reclamant, cu acelaşi rezultat, şi că el era rudă cu un membru al fracţiunii comuniste în Parlament. Cererea de recuzare a fost respinsă, pe motiv că nu a fost demonstrat că C. era rudă cu un membru al fracţiunii comuniste. La 16 septembrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a casat hotărârea primei instanţe în partea ce se referea la mărimea compensaţiei, reducând-o la MDL 15,000. Instanţa a constatat că ziarul Flux a publicat o informaţie a cărei veridicitate nu a fost probată şi care a fost defăimătoare pentru Victor Stepaniuc.

La 19 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului constatând că decizia instanţei inferioare a fost legală

Ziarul reclamant a prezentat Curţii o înregistrare a şedinţelor de judecată la nivel naţional în primele două instanţe de judecată, care demonstrau că instanţele nu puneau întrebări referitoare la fondul cauzei, limitându-se la respectarea procedurii şi nu încercau să clarifice sau să verifice careva argumente sau probe prezentate de către ziarul reclamant..

În faţa Curţii, ziarul Flux a pretins violarea art. 10 CEDO (libertatea de exprimare), prin obligarea sa la plata despăgubirilor şi publicarea dezminţirii în cauza în defăimare intentată de Victor Stepaniuc.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 10 CEDO. Ea a notat că, în această cauză, a existat o ingerinţă în libertatea de exprimare a ziarului reclamant, care era „prevăzută de lege" şi urmărea „un scop legitim", însă care nu era „necesară într-o societate democratică".

Curtea a notat că principiile generale au fost rezumate în cauzele Busuioc v. Moldova (cererea nr. 61513/00, §§ 56-62, 21 decembrie 2004); Timpul Info-Magazin and Anghel v. Moldova, cererea nr. 42864/05, §§ 29-30, 27 noiembrie 2007; şi Flux v. Moldova (no. 6), cererea nr. 22824/04, § 24-26, 29 iulie 2008).

Curtea a notat că, la momentul evenimentelor, reclamantul în procedurile naţionale era un politician şi preşedintele fracţiunii comuniştilor în Parlament. Prin urmare, acesta în mod inevitabil, trebuia să dea dovadă de un grad înalt de toleranţă, iar instanţele trebuiau să constate o „necesitate socială presantă" pentru a condamna ziarul.

Curtea a observat că articolul avea mai degrabă scopul de a critica Parlamentul pentru lipsa de transparenţă, care constituie o chestiune de interes general, decât de a-l critica pe Victor Stepaniuc, al cărui nume apare în articol de 2 ori.

Curtea a considerat că pasajul din articol, pe baza căruia instanţele naţionale au sancţionat ziarul reclamant, poate fi considerat ca fapte sau cel puţin că 4 membri ai Partidului Comuniştilor, inclusiv Victor Stepaniuc, urmau să obţină apartamentele respective. În acest context, Curtea reiterează că, ca parte a rolului său de „câine de pază public", raportarea de către media despre „„poveşti" sau „zvonuri" - care provin de la alte persoane decât reclamantul - sau despre „opinia publică"" urmează a fi protejată dacă acestea nu sunt complet lipsite de temei (a se vedea Thorgeir Thorgeirson v. Iceland, hotărâre din 25 iunie 1992, Seria A nr. 239, § 65 şi Timpul Info-Magazin and Anghel, § 36). Curtea va examina dacă jurnalistul care a scris articolul contestat a acţionat cu bună-credinţă şi în conformitate cu etica profesiei de jurnalist (a se vedea Flux v. Moldova (no. 6) § 26 şi urm.).

Curtea a notat că articolul includea anumite afirmaţii de fapt, care nu au fost contestate în instanţă. Mai mult, jurnalistul nu doar a publicat ce i-a relatat sursa sa, dar a vizitat personal apartamentele respective. El a încercat să afle opinia persoanelor implicate pentru a verifica faptele. Curtea a notat că noutatea este un material perisabil şi de aceea, orice cerere de acces la informaţii, după cum a fost sugerat de Guvern, nu era dorită, deoarece răspunsul avea să ajungă prea târziu. Mai mult ca atât, nu se ştie dacă o cerere din partea unui ziar putea să aibă succes, atunci când deputaţii în Parlament nu au reuşit să obţină astfel de informaţii. În plus, lipsa oricărei informaţii detaliate despre chestiunea în cauză, în pofida încercărilor ziarului reclamant de a obţine astfel de detalii, şi celelalte fapte, care nu au fost contestate şi care au trezit suspiciuni legitime despre legalitatea distribuirii apartamentelor, ar fi putut, în mod rezonabil, să-l încurajeze pe jurnalist să raporteze cu privire la orice era disponibil, inclusiv zvonuri care nu au fost confirmate ( Timpul Info-Magazin and Anghel, § 36).

Având în vedere buna-credinţă a ziarului reclamant în raportarea chestiunilor de interes public, faptele relevante şi lipsa de detalii despre modul în care banii publici au fost cheltuiţi de Guvern, Curtea a considerat că ingerinţa în dreptul ziarului reclamant la libertatea de exprimare nu a fost „necesară într-o societate democratică".

Curtea a acordat ziarului Flux EUR 12.25 (taxa de stat) cu titlu de daune materiale, EUR 3,000 cu titlu de daune morale şi EUR 1,800 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către Vladislav GRIBINCEA şi Lilian CAZAN, avocaţi din Chişinău.

Sursa: Juriştii pentru Drepturile Omului 

cuvinte-cheie: CEDO | Ipteh

Comentarii (0)

 

Related news

Sus