Faptul că în ţara noastră deciziile principale au fost luate la preşedinţie (mai precis de preşedintele Voronin) şi nu de exemplu de Parlament (organul suprem legislativ) sau Guvern (organul suprem executiv), nu mai miră pe nimeni. Acum, odată cu alegerea lui Vladimir Voronin în calitate de preşedinte al Parlamentului, „biroul de decizii" ar putea să se mute în legislativ.
Aparent, această formă de guvernare, când deciziile reale sunt luate de o singură persoană, fie şi asistată de nişte consilieri pricepuţi, a asigurat o anumită stabilitate economică şi politică. Problema e că regimurile unde principalele decizii politice depind de o singură persoană nu sunt nicidecum stabile. Adică pot fi stabile, dar nicidecum nu pot asigura o dezvoltare economică durabilă. Şi acest lucru a fost demonstrat ştiinţific. Or, zeci de minţi luminate au cercetat şi au demonstrat atuurile economice ale democraţiilor în faţa dictaturilor. De fapt, nu trebuie de studiat şi de demonstrat mare lucru atunci când se vede de la o poştă că acolo unde au fost şi mai sunt dictaturi situaţia economică nu este roză. Spaţiul postsovietic, Etiopia lui Menghistu Haile Mariam, Cuba lui Fidel Castro, Irakul lui Saddam Husein sunt argumente celebre. Oponenţii, arată spre aşa-zisele minuni economice făurite de Coreea de Sud, Mexic sau Chile în perioada unor regimuri dictatoriale. Ultimul caz este folosit chiar mai des, susţinându-se că reformele liberale realizate în perioada dictaturii lui Pinochet au asigurat creşterea economică. În acelaşi timp, după venirea la putere a democraţilor, economia chiliană demonstrează un ritm de creştere de 2-3 ori mai mare, decât în epoca lui Pinochet.
Însă, aprecierea rezultatelor unui regim politic nu este o sarcină tocmai uşoară după cum s-ar părea. Minunile economice făurite de state precum China şi Coreea de Sud, trebuie comparate şi cu anii petrecuţi sub dictaturi sângeroase cu milioane de jertfe.
Thimothy Besley şi Masayuki Kudamatsu de la London School of Economics and Political Science au construit chiar o teorie a unei dictaturi de succes (vezi Besley T., Kudamatsu, M. Making autocracy work. 2007, vezi http://sticerd.lse.ac.uk/dps/de/dedps48.pdf). Ca bază pentru teoria respectivă au pus aşa-zisa concepţie a selectorului, iar pentru cercetări empirice au ales o bază de date ce include atât nivelul de viaţă, consumul, cât şi parametrii politici.
Selectoratul
Termenul de „selectorat" a fost inventat de politologul newyorkez Bruce Bueno de Mesquita, care pe lângă cercetările sale mai face şi consultanţă politică. Mesquita defineşte selectoratul ca pe un grup de persoane sau chiar pături sociale întregi, care nu se află la putere direct, dar care determină cine anume trebuie să se afle în fruntea ţării. În democraţiile avansate aceştia sunt milioanele de alegători, în cazul unor dictaturi absolute - liderul unic, iar în cazul regimurilor autoritare - conducerea de partid sau ofiţerii superiori din cadrul armatei, poliţiei şi serviciilor secrete.
Cu cât mai des se schimbă conducerea ţării, cu atât creşterea economică este mai mare
Atunci când e vorba de dictaturi de succes - cu creştere economică rapidă şi stabilă, cu dezvoltarea educaţiei şi a sistemului sanitar rolul decisiv îl are anume mărimea selectoratului.
Principalul nu este sprijinul populaţiei. Majoritatea dictatorilor din trecut şi din prezent se bucurau de susţinerea populaţiei, cel puţin la etapa iniţială de guvernare. Unii şi acum mai sunt idolatrizaţi. Stalin în fosta URSS, Mao Zedong în China, Pol Pot în Cambodja etc. au luat puterea pe cale militară, au nimicit milioane de compatrioţi, şi se bazau pe susţinerea maselor. Succesul unor dictaturi este însă legat, în primul rând, de crearea unei structuri politice stabile, care să asigure schimbarea eficientă a conducerii şi continuitatea puterii.
Experienţa regimurilor autoritare a permis obţinerea unei legităţi stabile - cu cât mai des se schimbă conducerea ţării, cu atât ritmurile de creştere economică sunt mai mari.
În cazul în care rolul de selectorat îi revine unei persoane, atunci este dificil de a obţine schimbarea cu regularitate a puterii. Or, plecarea benevolă de la putere este un lucru cam rar întâlnit în istoria omenirii.
Besley şi Kudamatsu au constatat că, de exemplu, în Mexic, unde jumătate de secol a condus Partidul Instituţional-Revoluţionar, concurenţa era admisă doar în sânul acestui partid. În China, după 30 de ani de dictatură şi război civil pe timpul lui Mao Zedong, când orice posibil concurent era eliminat, aşa ceva nu era posibil. Abia după moartea lui Mao, la mijlocul anilor 70 ai sec XX, elita chineză a reuşit să renunţe la vechea organizare a puterii, când cei care făceau concurenţă liderului, erau sortiţi pierii. La finele anilor 70 ai sec XX s-a reuşit a se crea un consiliu fie el numit şi birou politic, unde deciziile se iau de un grup mai mare de persoane, prin consens. De fapt şi în URSS a existat aşa-ceva, după moartea lui Stalin şi trimiterea forţată la pensie a lui Hruşciov în 1964, dar aceasta nu a fost suficient ca regimul sovietic să supravieţuiască. Poate că nu a avut suficient timp pentru a se adapta sau pentru că elita politică nu a fost pregătită pentru un asemenea pas. În acelaşi timp, regimul din China, fie şi după unele hopuri în 1987 şi 1989 a reuşit să se instituţionalizeze şi să transforme ţara într-o super-putere economică, graţie şi unei personalităţi precum Deng Xiaoping, care se apleca la părerile colegilor, chiar şi în cazul în care era vorba de soarta apropiaţilor săi.
Dictaturi de succes
Besley şi Kudamatsu apreciază ca pe dictaturi de succes, doar pe cele care au asigurat creşteri economice înalte timp de mulţi ani, când indicatorii din educaţie şi sănătate se îmbunătăţeau în mod stabil. Germania hitleristă, unde perioada creşterii rapide a fost scurtă, sau Turkmenistanul lui Niazov, unde creşterea economică (graţie zăcămintelor de gaze) a fost însoţită de scăderea nivelului de educaţie, nu corespund însă criteriilor lui Besley şi Kudamatsu.
În acelaşi timp, corespund cerinţelor respective regimurile din Brazilia în anii 1965-1974 şi România - 1948-1973.
Atât în cazul brazilian, cât şi în cel românesc, regimul se schimba nu într-unul democratic, ci în unul mult mai autoritar, care până la urmă rezulta cu un eşec total. În România, după ce Ceauşescu a devenit conducătorul de neînlocuit, totul a finalizat cu revoluţia din decembrie 1989 şi împuşcarea soţilor Ceauşescu după un sumar proces de două ore. Aceasta în timp ce până la 1973, anul în care membru al Biroului politic a devenit şi soţia Elena a lui Nicolae Ceauşescu, România a înregistrat succese economice remarcabile. După ce deciziile au început să fie luate doar de două persoane - perechea Ceauşescu - creşterea economică a încetinit, ca apoi să urmeze criza şi revoluţia din decembrie 1989.
În Brazilia, în perioada 1964-1974, s-au schimbat trei preşedinţi. Deşi dreptul formal de a numi preşedintele îi revenea parlamentului, rolul de selectorat le revenea generalilor, care decideau totul.
În Uniunea Sovietică, în anii 60-80 ai sec XX, liderii nu mai erau schimbaţi, chiar şi dacă erau pe patul de moarte sau erau ajunşi la adânci bătrâneţe, precum Brejnev, Andropov sau Cernenko. Aici rolul de selector nu-i mai revenea aparatului de partid, nici Comitetului Central (care după moartea lui Stalin a încredinţat puterea lui Nikita Hruşciov), ci unui grup restrâns de persoane (care de exemplu a decis intervenţia sovietică în Afganistan în anul 1979). Totuşi, transferul de putere în fosta Uniune Sovietică a avut loc. Dar, nu atunci când era imperios nevoie de schimbări, ci când ţara era deja în plină catastrofă economică.
Moartea dictatorilor şi succesele economice
Besley şi Kudamatsu sunt de părere că şi după efectele morţii dictatorilor se poate de apreciat forţa selectoratului sau ce perspectivă are un regim nedemocratic. Şi aici diferenţele sunt enorme. Dacă în democraţii, schimbarea de la putere nu duce la evoluţii bruşte, apoi în cazul unor dictaturi totul este diferit. Astfel, după moartea lui Stalin şi Mao, ţările au înregistrat succese economice remarcabile. Şi aceasta demonstrează atât impactul unor schimbări radicale, cât şi puterea selectoratului. Totodată, faptul că după decesul dictatorului, ţările înregistrau creşteri economice importante demonstrează că dictatorii reprezentau o piedică în dezvoltarea ţărilor.
Acest adevăr este demonstrat cu lux de regimurile lui Fidel Castro din Cuba şi cel al Kim-ilor (tatăl şi feciorul), din Coreea de Nord. Stabilitatea acestor regimuri s-a transformat treptat într-o guvernare incapabilă să asigure o dezvoltare economică cât de cât normală a ţărilor respective. Cubanezii bunăoară au un nivel de viaţă practic ca şi cel din ajunul instaurării dictaturii lui Castro, în timp ce în ţările din jur, nivelul de trai a crescut de cel puţin două ori.
Ce va fi în Moldova
Cu siguranţă că asemenea dictaturi sunt o piedică în calea dezvoltării ţării.
Rămâne o problemă - ce fel de regim s-a instaurat sau este pe cale să se instaureze la noi? Democratic sau autocratic?
De fapt dacă e să mergem pe teoria selectoratului, totul depinde de cât de larg este acesta la noi în Moldova. Dacă avem şi vom avea de a face în continuare cu un grup îngust de persoane care decid soarta ţării (şi acest lucru este evident), apoi ne este pecetluită soarta să mergem în continuare în urma întregii Europa, ca cea mai săracă ţară.
Or, aparent avem de aface cu un regim democratic, fie el şi în faşă, dar atât experţii de la noi, cât şi cei străini remarcă de mai mult timp tendinţele autocratice ale actualei guvernări. Expertul american, Adrian A. Basora, (fost ambasador al SUA în fosta Republică socialistă Cehoslovacia şi în prezent director al Foreign Policy Research Institute) susţinea încă în anul 2007, în studiul său "Retreat of Democracy in Europe and Eurasia? The old democratization model has either stalled or lost ground in many of the ex-communist states" că în Moldova s-a instaurat un regim de tip hibrid între autocraţie şi democraţie. Totodată, el remarca că o serie de evoluţii din ultimii ani denotă că ţara noastră este foarte aproape să se asocieze grupului regimurilor autocratice din spaţiul post-sovietic, precum Belarus, Rusia şi Turkmenistan. Ultimele evenimente par să confirme concluziile expertului american.
Sursa: ECOnomist
